Cazurile substantivului sunt cinci: nominativ, acuzativ, genitiv, dativ și vocativ. Cazul este forma pe care o ia substantivul pentru a arăta ce rol are în propoziție, așa că nu se poate stabili fără funcția sintactică. De aici vin cele mai multe greșeli: elevii învață întrebările pe de rost, dar le pun fără să se uite la cuvântul de care depinde substantivul. Mai jos găsești fiecare caz, cu întrebări, prepoziții, funcții și exemple, și o metodă pentru perechile care se confundă.
Pe scurt:
Nominativ: cine? ce? Este cazul subiectului și nu are niciodată prepoziție.
Acuzativ: pe cine? ce? Este cazul complementului direct și al celor mai multe prepoziții.
Genitiv: al, a, ai, ale cui? Arată posesia și determină un substantiv.
Dativ: cui? Arată destinatarul și determină un verb.
Vocativ: exprimă o chemare, nu are funcție sintactică și se desparte prin virgulă.
Ce este cazul?
Cazul este categoria gramaticală prin care substantivul își arată funcția în propoziție. În română, formele se schimbă puțin: nominativul și acuzativul au aceeași formă, iar genitivul și dativul au, și ele, aceeași formă.
nominativ și acuzativ: elevul, fata, copiii
genitiv și dativ: elevului, fetei, copiilor
De aceea nu poți stabili cazul uitându-te doar la cuvânt. Ai nevoie de întrebare, de prepoziție și de cuvântul determinat.
Cazul nominativ
Întrebări: cine? ce?
Prepoziții: niciuna. Un substantiv precedat de prepoziție nu este niciodată în nominativ.
Funcții sintactice:
subiect: „Elevul citește.” Cine citește?
nume predicativ: „Mihai este elev.” Ce este Mihai?
apoziție: „Mihai, colegul meu, a câștigat.”
Cazul acuzativ
Întrebări: pe cine? ce? La care se adaugă întrebările formate cu prepoziții: cu cine? despre ce? la cine? de unde?
Prepoziții: pe, la, în, din, cu, de, pentru, despre, lângă, spre, sub, peste, până, fără, prin, după, dintre, printre.
Funcții sintactice:
complement direct: „Citesc cartea.” Ce citesc? „Îl văd pe Mihai.” Pe cine văd?
complement prepozițional: „Mă gândesc la vacanță.”
circumstanțial de loc: „Merg la școală.”
circumstanțial de timp: „Vine după ore.”
circumstanțial de mod: „Scrie cu atenție.”
atribut substantival prepozițional: „masa de lemn”, „cartea de pe raft”.
nume predicativ: „Inelul este de aur.”
Acuzativul este cazul cu cele mai multe funcții. Dacă substantivul are în față una dintre prepozițiile de mai sus, cazul este acuzativ, indiferent de funcție.
Cazul genitiv
Întrebări: al cui? a cui? ai cui? ale cui?
Semne de recunoaștere: determină, de obicei, un alt substantiv și poate fi precedat de articolul genitival al, a, ai, ale.
Funcții sintactice:
atribut substantival genitival: „cartea elevului”. A cui carte? „O carte a elevului.”
nume predicativ: „Cartea este a elevului.”
cu prepoziții sau locuțiuni prepoziționale: complement sau circumstanțial. „Stă în fața casei.” „A luptat împotriva nedreptății.”
Prepoziții și locuțiuni care cer genitivul: asupra, contra, împotriva, înaintea, înapoia, deasupra, dedesubtul, în fața, în spatele, în jurul, în mijlocul, din cauza, în timpul, de-a lungul.
Multe dintre ele se recunosc după forma articulată: „înaintea”, „deasupra”, „în fața”.
Cazul dativ
Întrebare: cui?
Semne de recunoaștere: determină un verb și este adesea dublat de un pronume: „îi”, „le”, „i-”.
Funcții sintactice:
Prepoziții care cer dativul: datorită, mulțumită, grație, conform, contrar, potrivit, asemenea.
Cazul vocativ
Vocativul exprimă o chemare sau o adresare directă.
„Mihai, vino aici!”
„Copii, fiți atenți!”
„Ce faci, prietene?”
Trei lucruri de reținut:
nu are funcție sintactică;
se desparte prin virgulă de restul propoziției, oriunde s-ar afla;
are uneori forme proprii: prietene, domnule, soro, băiete, fetelor.
Cum arată declinarea?
Substantivul „prietenul”:
nominativ: prietenul
acuzativ: pe prietenul
genitiv: al prietenului
dativ: prietenului
vocativ: prietene!
Substantivul „sora”:
nominativ: sora
acuzativ: pe sora
genitiv: a surorii
dativ: surorii
vocativ: soro!
Nearticulat, cu articol nehotărât: un prieten, pe un prieten, al unui prieten, unui prieten.
Cum deosebești nominativul de acuzativ?
Formele sunt identice, deci te ajută doar funcția.
Propoziția: „Copilul privește câinele.”
cine privește? „copilul”: subiect, deci nominativ
ce privește? „câinele”: complement direct, deci acuzativ
Trei teste:
Prepoziția. Dacă substantivul are prepoziție, nu poate fi nominativ.
Acordul. Subiectul impune numărul verbului. „Copiii privesc câinele”: s-a schimbat verbul, deci „copiii” este subiect.
Testul cu „pe”. Complementul direct nume de persoană primește „pe”: „Îl văd pe Mihai.”
Atenție la verbe ca „a plăcea”: în „Îmi place cartea”, substantivul „cartea” este subiect, în nominativ. Ce îmi place?
Cum deosebești genitivul de dativ?
Și aici formele sunt identice: „fetei”, „elevului”, „copiilor”.
Trei teste:
Cuvântul determinat. Genitivul stă lângă un substantiv. Dativul depinde de un verb.
Articolul genitival. Dacă poți pune „al”, „a”, „ai” sau „ale” în față, este genitiv: „o carte a fetei”.
Dublarea. Dacă în propoziție apare „îi”, „i-” sau „le” cu același sens, este dativ: „I-am dat fetei.”
Cu prepoziții, regula este fixă: „împotriva”, „asupra”, „în fața” cer genitivul, iar „datorită”, „conform”, „contrar” cer dativul.
O propoziție analizată
Propoziția: „Bunicul i-a dat nepotului cartea fratelui meu în fața școlii.”
„bunicul”: cine a dat? Subiect, nominativ.
„nepotului”: cui i-a dat? Complement indirect, dativ.
„cartea”: ce a dat? Complement direct, acuzativ.
„fratelui”: a cui carte? Atribut substantival genitival, genitiv.
„școlii”: unde? Circumstanțial de loc, genitiv cerut de locuțiunea „în fața”.
Observă că „nepotului” și „fratelui” au aceeași terminație, dar cazuri diferite. Primul depinde de verb, al doilea de un substantiv.
Care sunt greșelile cele mai frecvente?
Genitiv în loc de dativ, și invers. Se rezolvă cu întrebarea și cu cuvântul determinat.
Complementul direct luat drept subiect, pentru că răspunde tot la „ce?”. Verifică acordul cu verbul.
Substantiv cu prepoziție trecut la nominativ. Nominativul nu are prepoziție.
Vocativul fără virgulă. „Mihai vino aici” este greșit.
Vocativul analizat ca subiect. În „Mihai, vino!”, subiectul este „tu”, inclus în forma verbului.
Prepoziția ignorată. „Contra”, „asupra”, „împotriva” cer genitivul: „contra curentului”, nu „contra curentul”.
Cazul fără funcție. La o analiză, cele două se dau împreună: caz și funcție sintactică.
Ce se cere la Evaluarea Națională?
Cerințele de limbă de la subiectul I pornesc de la textele date și leagă morfologia de sintaxă. Pentru substantive, asta înseamnă de obicei să precizezi cazul și funcția sintactică a unui cuvânt subliniat sau să construiești un enunț în care un substantiv să aibă o funcție dată. Citește cerința din subiectul pe care îl ai în față: formularea se poate schimba de la un an la altul.
Exercițiul cel mai util: alege un substantiv și scrie cinci propoziții, câte una pentru fiecare caz.
Un ghid mai larg pentru examen este în articolul despre pregătirea la limba română pentru Evaluarea Națională și BAC.
Dacă analiza rămâne nesigură și după exercițiu, un profesor te poate ajuta să vezi unde se rupe raționamentul: la întrebare, la prepoziție sau la cuvântul determinat. Pe pagina de meditații la limba română vezi anunțurile profesorilor, cu preț și durată, iar pe cea de meditații pentru Evaluarea Națională compari profilurile. Pe Hola25 poți rezerva o lecție de probă de 25 sau 50 de minute, cu prețul afișat înainte de plată. Anunțurile sunt publicate de profesori, iar platforma nu le verifică studiile sau experiența declarată.
Întrebări frecvente
Câte cazuri are substantivul în limba română?
Cinci: nominativ, acuzativ, genitiv, dativ și vocativ.
Care este diferența dintre genitiv și dativ?
Genitivul răspunde la „al, a, ai, ale cui?” și determină un substantiv. Dativul răspunde la „cui?” și determină un verb. Formele substantivului sunt identice.
Ce prepoziții cer acuzativul?
Cele mai multe prepoziții simple: pe, la, în, din, cu, de, pentru, despre, lângă, spre, sub, peste, fără, prin.
Are vocativul funcție sintactică?
Nu. Vocativul exprimă o chemare sau o adresare și se desparte prin virgulă de restul propoziției.
Cum aflu cazul unui substantiv?
Găsești cuvântul de care depinde, pui întrebarea pornind de la el, verifici dacă are prepoziție și stabilești funcția sintactică. Cazul rezultă din toate acestea împreună.